Nepăsare

549343_10200780350577603_97681939_n

        De ceva timp m-am mutat într-o barcă. Plutesc pe o apă calmă, fără vâsle şi fără direcţie, fără să ştiu de unde am plecat şi nici încotro mă îndrept. Nu ştiu dacă e ocean, mare sau baltă sau numai în capul meu, dar de la o vreme simt că nu mai am nicio legătură cu ţărmul. Nu mi-am luat nicio busolă cu mine, n-am colac de salvare, nici hartă şi nici nevoi. Singura mea salvare a fost să mă iubesc cu o nepăsare soră cu mine. E bine aici, nu mă mai atinge nimic, doar vântul. Şi stau întinsă pe spate ca în palmele lui Dumnezeu şi mă uit la cer, şi diminetile-mi sunt lungi şi calde, iar nopţile liniştite şi senine. Şi nu ştiu unde se sfârşeşte văzduhul şi când începe apa. Nu e nici cald, nici frig, nici azi, nici mâine, e bine. Mă mai trezesc uneori cu picioarele atârnând în valuri şi mi-e drag de muzica lor pe pielea mângâiată de soare. E linişte aici, nici gânduri nu mai am. Nici inima nu bate, uit şi să respir. Plutesc în irealitate şi de visat nu mai visez, căci visele nu îşi mai au rostul acum. Şi nici nu ştiu dacă mai dorm, că uneori cu ochii închişi citesc în stele şi alteori vorbesc cu valurile. Şi ne înţelegem bine, căci ele n-aşteaptă răspunsuri de la mine. Aici nici cuvintele nu mai au valoare.

         Nu ştiu când, dar am pierdut şi ţărmul din vedere. La început îl zăream vag, ca o linie desenată în plus pe cer, dar l-am şters încet din priviri. Oriunde privesc acum văd doar infinitul. Când voi uita să merg, o să mă fac sirenă.

Déjà vu

164e2997209f700f525d05bffead7c1b

           Îmi vorbea atât de des despre mama lui încât simţeam deja că o cunosc de mult, aşa că nu am făcut în ziua aceea de vară decât să ataşez chip unui suflet deja conturat în mintea mea. Era o femeie aproape ajunsă la 40 de ani, cu ochii ca două migdale, cu părul negru – albăstrui şi lung, care îi mângâia delicat umerii şi lua mai apoi graţios forma spatelui. Tenul îi era ca laptele, iar obrajii ciupiţi de soare se asortau cu buzele întotdeauna roşii, contrastând frapant cu puritatea pielii. Aveam să ne întâlnim tot mai des de atunci şi chiar dacă nu am văzut-o vreodată machiată, mi se părea atât de frumoasă încât ajunsesem că cred că fardurile nu ar ajuta-o cu nimic, ci i-ar ştirbi fără doar şi poate din strălucire. În afara rujului roşu, simbol al femeii puternice care s-a încununat cu laurii victoriei după lupta cu viaţa, nu purta decât un zâmbet elegant uneori şi întotdeauna priviri discrete, pline de subînţeles. N-am văzut-o niciodată în pantaloni, ci se îmbraca întotdeauna în rochii cu bun gust, strânse în talie, care i se mulau perfect pe linia corpului şi continuau firesc cu picioare lungi şi glezne subţiri, mâini delicate şi degete fine. Când vorbea nu puteai decât s-o asculţi fără suflare şi să te pierzi în cuvintele ei. Greutăţile vieţii nu îşi puseseră amprenta asupra trupului, însă glasul său avea o gravitate din care intuiai că ştie mai multe decât lăsa să se vadă, iar gesturile îi erau impregnate de o eleganţă ce te făcea să te întrebi dacă nu cumva se mişca pe o muzică numai de ea ştiută. Fusese dansatoare în tinereţe – aveam să aflu mai târziu, şi aşa mi-am explicat faptul că avea o anumită postura a corpului, o graţie divină în mişcări indiferent că era în casa ştergând praful cu un capot pe ea sau pe stradă purtând o rochie care-i venea indecent de bine. Eu am fost fascinată de prezenţa ei din prima clipă. O priveam uneori gândindu-mă că aşa vreau şi eu să ajung şi mă întrebam oare prin ce a trecut de a ajuns să fie cum este? Oare şi când cădea se ridica cu aceeaşi graţie, oare şi loviturile le-a primit cu eleganţă? Oare a ripostat vreodată sau pur şi simplu ascultând muzică se ridica în paşi de dans deasupra sufletelor mizerabile din jur? Multe răspunsuri nu le-am aflat nici până astăzi, căci era o enigmă atât pentru el – care îşi iubea mama atât de mult, încât nici nu mai încerca să afle, cât şi pentru mine, care o văd şi acum drept un simbol al feminităţii, una dintre puţinele femei care m-au făcut să mă simt mică, neînsemnată, nemulţumită de mine.

           El se născuse din iubire. Din iubirea profundă dintre o dansatoare şi poet – două sensibilităţi infinite, două suflete chinuite care s-au iubit şi şi-au făcut rău în aceeaşi măsură. “Ne-am iubit atât de mult, încât ne-am despărţit ca să nu ucidem iubirea”, mi-a spus într-o zi la o cafea. “Şi cu voi se va întâmpla la fel”. Era prima cafea pe care o beam împreună, şi oricât zahăr aş fi adăugat, n-am reuşit să îndulcesc gustul amar al cuvintelor ei. Eram aşa, ca o apă liniştită în care ea aruncase un bolovan imens, greu, dureros, iar undele n-au încetat să se propage mult timp de atunci înainte. N-am mai putut atunci decât să înghit în sec şi să privesc în gol, nici cafeaua n-am mai terminat-o. “Eram ca o oglindă unul pentru celalalt, eu mă uitam la el şi mă vedeam pe mine, el se uita la mine şi se vedea pe sine. Si o iubire de un asemenea narcisism e imposibil să aducă cuiva fericirea” mi-a spus, iar vorbele ei mi-au adus confirmare şi m-au urmărit constant, mi le aminteam apoi de fiecare dată când mă certam cu el, de fiecare dată când simţeam că sunt într-o peşteră în care soarele uita să mai răsară, în fiecare clipă când aruncam cu vorbe grele unul în altul. Într-un fel îmi spunea ceva ce ştiam demult, mi-a dat un răspuns care rătăcea haotic prin mine, pe care îl purtam în sinea mea, dar îl lăsam să-mi scape printre degete de teamă să-l accept. Când vorbeam cu ea îmi simţeam toate gândurile puse-n ordine ca hainele în dulap, aranjate după culori şi anotimp, îmi spunea lucruri pe care le ţineam ascunse în mine, dar nu le rosteam niciodată cu voce tare, căci astfel ar fi prins viaţă iar eu n-aş fi ştiut ce să fac cu ele.

           “Voi doi semănaţi mult prea mult, încât să găsiţi fericirea împreună”, a continuat ea. „Am un déjà vu”.

%d blogeri au apreciat: