A fi şi a nu fi

” – Nu reuşesc să înţeleg de ce eşti aşa.

  – Adică?

  – Adică ai tot ce-ţi trebuie ca să nu fii cum eşti. „

          Din multe puncte de vedere nu sunt omul pe care ţi-ai dori să îl ai în preajmă. Nu sunt ca dimineţile liniştite de duminică în care soarele îşi face simţită prezenţa timid prin raze care străpung fereastra precum nişte săbii şi nici nu am întotdeauna parfumul franţuzesc de croissante cu unt, de cafea sau de fericire. De cele mai multe sunt ca după amiezile capricioase de toamnă, când stai în pat cu geamurile larg deschise şi sunetele se scurg în jurul tău iar stropii de ploaie îşi dau întâlnire cu pământul. Dacă aş fi un parfum, aş fi ploaia. Nu sunt mult aşteptata prima zi cu soare de primăvară şi nici o zi călduroasă de vară. Sunt mai degrabă ca o uşă uitată deschisă în toiul iernii, când gerul de afară îţi îngheaţă respiraţia, sunt ca nopţile care te găsesc treaz la ora patru şi ca dimineţile care vin mult prea devreme. Tristeţile mele apar cu aceeaşi exactitate a anotimpurilor. Şi neliniştile la fel, cam ca momentele mele de singurătate. Nu sunt soare şi nici nu aduc fericire oriunde mă duc, sunt egoistă, sunt mai mult întrebări şi căutare de răspunsuri, decât răspunsuri. Inevitabil, la mine răspunsurile devin întrebări, soluţiile nasc probleme. Sunt enervant de ordonată, concisă, exactă în gânduri şi în sentimente, dar tot eu sunt haotică, raţională şi lipsită de logică. Sunt şi nu sunt linişte. Sunt şi nu sunt eu. Ar fi impropriu să spun că sunt eu, când nu ştiu de fapt cum sunt. Nu sunt dimineţile lungi în care poţi să moţăi în pat, ci mai degrabă sunt alarma care te smulge cu brutalitate din braţele viselor, ca zilele în care vremea de afară îţi dă toate motivele să fii fericit, dar nu eşti. Mi s-au dat multe, ar fi nedrept să spun că nu sunt mulţumită. Cer stabilitate, dar n-am nicio urmă de continuitate în mine, mă pierd de la gând până la cuvânt, de la o idee la alta, de la un rândul la altul, ca o zi nehotarată de toamnă. Scriu despre toamnă în mijlocul primăverii pentru că aşa mă simt. Îmi place confuzia mea şi nu îmi doresc să fiu definită. M-am imaginat deseori sub forma unui oraş mic ca o cutie de chibrituri, străbătut de străzi înguste şi întunecate pe care îşi poartă paşii suflete cu tristeţea împregnată pe chip, o pată pe harta lumii căzută în dezumanizare sub greutatea unui cer mult prea gri. Merg des pe străzile sufletului meu, numai că azi sunt senină ca o metropolă colorată fremătând de viaţă. Sunt ca vremea. Sunt departe de ceea ce mi-aş dori să fiu.