Plecări

Imagine

         Şi pentru că acum nu mai simt nimic, pot să judec totul cu ochii reci ai raţiunii. Văd astăzi cum şi eu am plecat de multe ori fără să ştiu încotro mă îndrept. Am plecat fără să ştiu ce-mi lipseşte, fără ca măcar să ştiu ce caut. Oamenii mi-au spus cândva, demult: “Nu ştii tu ce-i iubirea, eşti prea tânără”, aşa că am plecat pentru că le-am dat dreptate lor şi nu mie. Mi-au sădit îndoiala în suflet şi de atunci “Crede şi nu cerceta” nu a mai avut valoare.

         Şi am plecat de fiecare dată când am auzit “Te iubesc”, am fugit de teamă să nu-mi fie sufletul încătuşat. Am fugit pentru că eram prea tânără ca să trăiesc “iubirea vieţii”, pentru că mă îngrozea “pentru totdeauna”. Am plecat pentru că am vrut să trăiesc, am vrut să colind prin alte lumi, să mângâi alte suflete. Am vrut să simt gustul altor buze cum îmi desmiardă trupul şi aud cum sună aceleaşi cuvinte fatale rostite de alte voci. Am vrut să văd cum se uită alţi ochi la mine şi să caut alte braţe care să-mi dea universul atunci când mă strâng la piept. Dar mai ales mi-am dorit cu disperare să mă absolv de vina de a fi lăsat oameni în urma mea…mi-am zis în gând că “aşa e cel mai bine” şi mă rugam mereu ca ceea ce caut să nu fie doar o goană după vânt.

         Şi ca un turist am căutat mereu alte locuri, alte anotimpuri, alte poveşti. Am cunoscut suflete care m-au cutremurat cu întunericul din ele, dar si fiinţe care m-au fascinat fără să-mi dau seama de ce, oameni care m-au făcut să simt chiar şi pentru o clipă că aş putea să rămân acolo, lânga ei. M-am hrănit cu afecţiune şi atunci ca şi acum, am trăit să respir iubire, cu gândul că inima mi-ar înceta a mai bate dacă n-aş mai simţi-o. Iubesc să iubesc, iubesc iubirea. Dar iubirile pe care le trăiam îşi pierdeau treptat din strălucire, aşa că am plecat mereu, gândindu-mă că lumea e mare şi încă n-am văzut tot. Aşa că am căutat alţi oameni, am trecut prin vieţile lor şi am plecat apoi, convinsă că aşa e cel mai bine. Am plecat cu inima împăcată, ştiind că n-o să pot da totul şi că ceea ce aveam să primesc nu îmi va fi fost de ajuns.

         Cumva, când am hotărât să rămân nu am avut lângă cine. Sau poate că am avut, cam cât timp i-a luat iubirii să se nască în inima mea. Şi când am spus “Te iubesc”, pentru prima dată nu mi-am mai dorit să plec. Atunci mi-a spus că trebuie să plece. Şi n-am putut să înţeleg “De ce?”, de unde nesincronizarea? Şi atunci am realizat:

      „Bogatul nu crede săracul şi sătulul nu crede celui flămând”. Plecăm cu toţii la un moment dat în viaţă, dar nu ne gândim la asta decât atunci când suntem noi cei lăsaţi în urmă, abia atunci începi să înţelegi. Când ai puterea să pleci e simplu, să rămâi în urmă e greu. E greu până când începi să nu mai simţi nimic. Şi apoi e greu iar să mai simţi ceva.

%d blogeri au apreciat: