Fericirea (1)

             “Tu nu ştii să fii fericită„, asta îmi spunea mereu.

             „Cu greu mă abţin să nu izbucnesc într-un râs isteric numai când te aud că asta îţi doreşti, pentru că – ascultă aici la mine – tu n-o să fii fericită niciodată, fericirea nu e pentru tine aşa cum nici apa nu e pentru deşert, că dacă ar ploua într-o zi s-ar duce dracu’ toate uscăciunea aia care îl defineşte atât de bine. De fapt, cred că asta ar fi cea mai mare tragedie care ţi s-ar putea întâmpla vreodată: să fii fericită, că atunci ţi s-ar anula întreaga fiinţa, ţi-ai vedea sfărâmate toate principiile şi axiomele pe care ţi-ai clădit existenţa până acum, n-ai mai şti încotro s-o apuci. Ţie îţi place freamătul, zbuciumul interior, nemulţumirea, tristeţea e felul tău de a fi, asta te defineşte pe tine la fel cum albul defineşte iarna, aşa cum atunci când vezi albastru te gândeşti la mine. Crezi că ţi-ar mai rămâne ceva dacă fericirea ţi-ar fura toate astea? Dacă Doamne fereşte, mi-a spus râzând, te-ai trezi într-o zi şi ai fi fericită, atunci n-ai mai fi tu, ar muri o parte din tine, parcă te şi văd plângând în genunchi ca în faţa unui mormânt pentru că eşti fericită şi nu vrei să fii, pentru că fericirea îţi va fi ucis sufletul… Ah, ce comedie neagră mi-ar fi dat să văd ochilor! Da, ar fi un blestem pentru tine să întâlneşti fericirea, că fără tristeţe n-ai mai avea despre ce scrie.

             Şi ştii ce e tragic? Ca pe cât de mult îţi place să iubeşti, pe atât de mult iubeşti să suferi. Iubeşti pătimaş şi până în pânzele albe, fără măsură şi fără să întrebi de ce, ai putea să iubeşti pe oricine pentru că iubirea vine din tine şi nu depinde de alţii, ea nu e condiţionată decât de nevoia ta de a cunoaşte. De fapt, singura măsură pe care tu o dai tu lucrurilor este suferinţa, alte reguli nu ai. Ar putea să fie un oricare altul în locul meu şi tu ai rămâne aceeaşi… Asta mă roade, că în locul meu ar putea fi un oricare altul, în timp ce în locul tău pentru mine nu ar fi putea fi nimeni altcineva; eu sunt îndrăgostit de tine, iar tu eşti îndrăgostită de iubire. Si pentru tine nu-i iubire aia care nu te face să plângi, care nu-ţi smulge inima din piept, tu vrei să-ţi fie călcat sufletul în picioare şi zdrobit, vrei să ai soarta tragică a eroilor din cărţile tale…sau poate că ei au soarta ta. Bietul tău suflet a ajuns cobai de amorul artei… La dracu’ că nu mai înţeleg nimic, m-am rugat de atâtea ori să-ţi fie de ajuns să trăieşti prin ele, prin personajele tale, dar acum încep să cred că n-ai avea cum să le dai viaţa fără să fi trecut chiar tu prin experienţele pe care le atribui lor… Nu, e absolut necesar ca tu să cunoşti, să aduni trăiri, tu visezi iubiri cu final tragic ca în cărţile pe care le scrii, viaţa ta e un roman în care tu eşti Marele Personaj. Dispreţuieşti şi te deprimă finalurile fericite, iubirile comune îţi lasa un gust amar, ţie îţi place întunericul, durerea, chinul. Mă întreb tot mai des, oare ce demon se ascunde în tine? Tu îţi măsori iubirile prin suferinţă: cu cât suferi mai mult, cu atât iubeşti mai mult, iar asta e blestemul meu…că n-am să fiu niciodată dragostea vieţii tale pentru că n-aş putea nicicând să te fac să suferi.

             Mă uit cu admiraţie şi groază la tine cum îţi place să fii sfaramată în bucăţi doar din satisfacţia morbidă de a te reconstrui singură la loc, cărămidă cu cărămidă, cu un entuziasm copilăresc, numai să-ţi îndeplineşti curiozitatea de a vedea ce iese…şi niciodată nu iese la fel, de fiecare dată când te întorci la mine eşti alta… în definitiv, fericirea nu te-ar putea mulţumi vreodată, e prea comună pentru tine. „