Pentru voi

Dragilor, m-am mutat la casă nouă:)

Acum aproape un an, pe 24 noiembrie, îmi făceam “jurnalul” public fără ca măcar să îmi treacă prin minte că voi creşte precum Făt Frumos: într-un an cât alţii în zece:) Sunt fericită, norocoasă, dar mai presus de toate… liniştită. Astăzi vă mulţumesc pentru tot şi vă aştept cu dragă inimă pe http://www.jurnalulevei.ro pentru a sărbători împreună primul an de existenţă al blogului şi, bineînţeles, pentru a merge în continuare alături de mine pe drumul început cu un an în urmă.

A voastră,

Eva

O stare de spirit

În sufletul artistului

               Am păşit aseară pentru prima dată într-un atelier de pictură şi am simţit că am descoperit acolo o realitate secundă sau poate doar o rupere de lumea mecanicizată atât de familiară nouă tuturor. Printre zeci de culori, pensule de toate felurile şi tuburi de vopsea, mi-am făcut şi eu loc într-un univers cu pereţi împodobiţi prin metamorfoză de sufletul artistului. Îmi doresc să revin acolo unde sensibilitatea înseamnă artă, iar haosul se dezbraca de orice valenţe negative, fiind totuna cu creativitatea.

            Am ramas cu sentimentul că dincolo de zbuciumul sufletesc şi nelinistile caracteristice, artistul este un fericit. Din curaj sau inconştienţă poate, refuza să se alinieze la standardele impuse de societate şi alege să vadă realitatea aşa cum îşi doreşte sau alege să vadă din ea doar ceea ce îşi doreşte. E o binecuvântare să îţi poţi transpune oricând trăirile în artă, să ai capacitatea de a trece realitatea prin filtrul propriului suflet intr-un ritual purificator inaccesibil celor încorsetaţi de obiectivitate.

            Până la un anumit punct, fiecare dintre noi e un artist, dacă ar fi să ne asezăm la adăpostul minunatului “frumuseţea se află în ochii privitorului”. Vedem cu toţii realitatea prin prisma propriilor proiecţii, iar cei mai (ne)fericiţi nu mai sesizează linia de demarcaţie dintre cele două lumi. Avem de o parte universul interior, iar dincolo, obiectivitatea.

          Deşi arta este întotdeauna subiectivă şi rezonează cu emoţii şi gânduri neştiute, propria interpretare ne spune cât ne permite emoţia să conştientizăm înţelegerea. Vă invit la un exerciţiu pe care l-am făcut şi eu aseară.

Ce va spune acest tablou? Abstract sau concret? Formă sau nespus? Emoţie sau gând?

Ce titlu i-aţi pune?

Learn from Pandora’s mistake. Think outside the box.

20131108180518471         Mulţumesc Art de vivre pentru minunata lecţie de autocunoaştere şi mulţumesc Bogdan Mihai Radu pentru că mi-ai deschis uşile “casei” tale.

A gift and a curse

cd3de6fee915c5cccb5f7f6ba42b1039

Am I in love? Absolutely. I’m in love with ancient philosophers, foreign painters, classic authors and musicians who have died long ago. I’m a passionate lover. I fawn over these people. I have given them my heart and my soul. The trouble is, I’m unable to love anyone tangible. I have sacrificed a physical bond, for a metaphysical relationship. I am the ultimate idealistic lover.

James Dean

Fără titlu

Imagine          Ştiu că a trebuit să vii pentru că aveam nevoie de cineva ca tine şi înţeleg că a trebuit să pleci pentru ca eu să regăsesc drumul către mine. Într-un final, am învăţat prin tine ca binecuvântările ni se pot arăta sub cele mai hidoase forme, aşa cum obstacolele se deghizează în mari iubiri doar pentru a ne testa limitele.

        Dar rămas un gol în mine şi nu ştiu ce să fac cu el. Nu ştiu unde s-a dus tot ce era acolo şi nici ce să pun în loc. Mi-ai spune că zâmbete, lumini, vorbe frumoase, replici inspirate, zgomote şi mângâieri bine plasate ar putea să astupe prăpastia asta fără sens, dar ştim amândoi că nu asta e răspunsul. Tu însuţi ţi-ai clădit o viaţă întreagă colecţionând frânturi din oameni, adunând momente disparate acum în cotloanele obscure ale sufletului tău. Te-ai căutat pe tine în îmbrăţişări străine, ai vrut să-ţi dai un sens, oricare, în săruturi furate pe la colţuri întunecate de stradă, ai căutat peste tot, mai puţin în tine. Le-ai pus pe toate la grămadă şi ai creionat ca un adevărat artist baza unui suflet măcinat de îndoieli; biet naiv, fără să ştii, ţi-ai pus la temelie un mozaic de nimicuri. Dar chiar şi în arhitectură, înainte de a adăuga un etaj sau o dependinţă se verifică fundaţia. Spune-mi acum, ai avea curaj să îţi înfrunţi adevărata faţă?

         Dar poate că răspunsul mi-a fost mereu la îndemână. Mi l-ai oferit chiar tu, care îţi ţineai în permanenţă cheile la gât şi tresăreai noaptea, terifiat de gândul că dacă le-ai pierde, cineva ar putea să vadă cine eşti cu adevărat. Vezi tu, ai ridicat un zid între noi, dar zidul era de sticlă, căci n-ai înţeles nici până astăzi cum ceea ce un om ascunde spune mai multe decât ceea ce el arată. Am văzut totul din tine şi m-au cutremurat cadavrele care zăceau pe podeaua sufletului tău, ştiind că într-o zi aveam să îmi ocup şi eu locul meu acolo. Am privit mereu, chiar şi în dimineţile în care tu fără să ai habar îmi pregăteai cafeaua, şi am văzut în întunericul un mister pe care mi-am dorit să-l dezleg. Dar ştiu astăzi că nu era niciun mister, erau doar reminiscenţele unor idealuri neîmplinite, doar osemintele unui “eu” care ţi-ai fi dorit să fii, dar n-ai fost niciodată.

        Dar oare tu ştii ce zace în tine? Oare mai ţii minte câte suflete ai ars pe rugul iubirii, ori timpul laolaltă cu uitarea ţi-au transformat şi vina în scrum pe altarul căutării de sine? Ţi-a lipsit curajul poate, sau poate ne-a lipsit amândurora sincronizarea. Sau poate că ne-am întâlnit exact când trebuia, ca eu să trec prin focul purificator al transformării, iar tu rămâi pentru totdeauna o parte din mine. Ştiu că nu e vina ta. Nu e nici a mea, nu e vina nimănui şi în definitiv, de ce ar fi o vina să iubeşti? Nu, nu a fost o nebunie să mă jertfesc pe altarul tău, ci doar o opţiune personală, ca o Ana a lui Manole m-am facut ofranda la constructia ta, si am ramas si eu pentru totdeauna o parte din tine.

         M-a cuprins acum o resemnare în care nu mă recunosc. Oare am obosit? Sau poate m-am pierdut din nou? Sunt tot eu? Sunt alta, m-am schimbat? Nu mai ştiu încotro. Rareori îmi mai permit să privesc cu coada ochiului în urmă, doar pentru a-mi aduce aminte cum am ajuns astăzi aici. În definitiv, orice despărţire poate fi tradusă ca un abandon al unui “eu”, la fel cum orice privire aruncată pe furiş în urmă aduce cu ea un inevitabil regret. Şi vai de cei care seduşi de imaginea trecutului, îmbrăcat acum în straiele cele mai frumoase, vor sparge lacăte de la uşi ce nu ar mai trebui deschise vreodată. În final, dintr-un univers de întrebări, va cutremura pământul numai una: “Cum ar fi fost dacă?”. Poate că răspunsul la întrebarea asta e ceea ce îmi lipseşte şi mie.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 206 other followers

%d bloggers like this: